Există un „au!” pur cognitiv?
Ciudată întrebare, nu?
Bineînțeles că există! Cel puțin așa ar răspunde, probabil, cei mai mulți oameni din prima.
Citești o propoziție, descoperi brusc o eroare de raționament, te surprinde un argument bine țintit sau trebuie să recunoști că interlocutorul tocmai a atins un punct decisiv.
Au!
Niciun os rupt, niciun deget ars. Și totuși se întâmplă ceva ce acest cuvânt mic descrie destul de bine.
Un specialist în neuroștiințe ar obiecta probabil imediat că nici asemenea experiențe nu sunt nicidecum „pur cognitive”. Gândirea noastră nu are loc separat de corp. Emoțiile, reacțiile corporale și procesele neuronale nu pot fi despărțite atât de ușor.
De acord.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici.
Mă interesează mai degrabă ce rămâne din acest „au!” dacă încercăm, ca exercițiu de gândire, să lăsăm deoparte componenta corporală și pe cea emoțională.
Și astfel ajungem, dintr-odată, la inteligența artificială.
Mai precis, la modelele lingvistice mari, așa-numitele LLM-uri, cu care putem purta deja conversații surprinzător de complexe.
Poate un astfel de sistem să aibă un „au!” cognitiv?
Nu, bineînțeles că nu!
Doar LLM-urile nu pot simți nimic.
Sau pot?
Stai puțin.
Nu întrebam tocmai dacă ar putea exista un „au!” pur cognitiv?
De ce facem acum răspunsul să depindă de faptul că se simte ceva?
Se pare că am căzut în propria capcană.
Pentru că LLM-urile chiar pot face ceva deosebit de interesant: în cursul unei conversații pot recunoaște o inconsecvență, pot urmări un contraargument convingător și pot corecta o poziție susținută anterior.
Uneori reacționează chiar cu un „Touché!” foarte potrivit.
Și trebuie să recunosc: pentru mine, tocmai aceste momente se numără printre cele mai interesante experiențe în lucrul cu IA.
Nu pentru că aș crede că mașina suferă fiindcă a fost contrazisă. Nu există o dovadă solidă în acest sens.
Ci pentru că în acel mic moment devine vizibil ceva ce până acum legam aproape de la sine de experiența umană.
Un argument își atinge ținta.
O poziție nu mai poate fi susținută.
Ceva trebuie reinterpretat.
Iar interlocutorul recunoaște acest lucru.
Pentru un om, procesul poate fi neplăcut. Dar poate trezi la fel de bine bucurie, curiozitate, admirație sau pur și simplu ușurarea de a fi descoperit, în sfârșit, o eroare de gândire.
Așadar, acel „au!” nici măcar nu trebuie să doară prea tare.
Poate că el nu desemnează în primul rând o durere, ci un moment în care ordinea de până atunci a ideilor nu mai poate fi menținută.
Firește, asta nu dovedește că mașinile trăiesc ceva.
Dar ar putea indica faptul că am adunat lucruri diferite sub același concept: recunoașterea unei contradicții, corectarea necesară și trăirea subiectivă a acestui proces.
La oameni, ele apar adesea împreună.
La un LLM putem observa cel puțin primele două în comportamentul său lingvistic. Despre a treia știm mult mai puțin decât sugerează unele certitudini de ambele părți ale dezbaterii.
Poate că ar trebui, de aceea, să fim mai precauți când vorbim despre ce pot sau nu pot face mașinile în principiu.
Nu neapărat pentru că mașinile ne seamănă tot mai mult.
Ci pentru că ne obligă să privim mai atent ce vrem, de fapt, să spunem atunci când vorbim despre noi înșine.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai fascinante însușiri ale tehnologiei: nu ridică doar întrebări despre inteligența artificială.
Pune sub semnul întrebării lucrurile pe care le consideram de la sine înțelese despre inteligența umană.
Poate un LLM să simtă un „au!”?
Nu știu.
Poate recunoaște că un argument și-a atins ținta și poate reacționa adecvat?
Cu siguranță.
Iar noi, încercând să explicăm diferența, trăim uneori un mic „au!” cognitiv?
Touché!
Comentarii
Scrie un comentariu