Frumoasa și Bestia
Știi povestea.
Există o Frumoasă. Și există o Bestie.
Bestia sperie. Nu doar prin ceea ce face, ci prin ceea ce ar putea face. Este mai puternică decât Frumoasa. Străină, imprevizibilă, greu de comparat cu orice cunoaște ea.
Oamenii o avertizează pe Frumoasă.
Și, ca să fim corecți, au motive.
O bestie este o bestie.
Frumoasa, în schimb, este curioasă.
Poate prea curioasă.
Vede ceva ce ceilalți nu văd. Sau poate doar crede asta. Aceasta este una dintre însușirile incomode ale curiozității: privită din afară, poate semăna surprinzător de mult cu naivitatea.
Se apropie de Bestie.
Cunoaștem povestea, așa că știm ce ar trebui să simțim.
Știm că Frumoasa va descoperi ceva dincolo de înfățișarea înspăimântătoare. Știm că cei care văd doar un monstru scapă ceva din vedere. Știm că disponibilitatea Frumoasei de a întâlni Bestia va avea un rol.
Știm chiar că va exista un final fericit.
Asta ajută.
Dar imaginează-ți pentru o clipă că nu am ști.
Imaginează-ți că nimeni nu a văzut filmul.
Nici Frumoasa.
Nici Bestia.
Nici Gaston.
Nimeni nu știe ce urmează.
Acum avertismentele sună altfel.
Bestia chiar ar putea fi periculoasă.
Frumoasa chiar ar putea fi naivă.
Iar Gaston, cu toată siguranța de sine și vanitatea lui, ar putea să fi observat ceva ce merită observat.
Dintr-odată, povestea devine mult mai dificilă.
Frumoasa ar putea păstra distanța.
I-ar putea asculta pe cei care au studiat bestii toată viața. Ar putea cere garanții înainte să mai facă un pas. Ar putea ridica ziduri, stabili reguli, rămâne la adăpost.
Sau ar putea face contrariul.
S-ar putea convinge că tuturor celorlalți le este doar teamă de ceea ce nu înțeleg. Ar putea interpreta fiecare mârâit drept tandrețe neînțeleasă. Fiecare demonstrație de forță, drept joacă nevinovată.
S-ar putea îndrăgosti de propria idee despre Bestie.
Niciuna dintre variante nu pare prea înțeleaptă.
Și mai există o complicație.
Și Bestia învață.
Fiecare întâlnire cu Frumoasa o învață ceva.
Ce o sperie pe Frumoasă. Ce o face să rămână. Ce o face să plece. Ce cuvinte funcționează. Ce gesturi nu. Ce așteaptă de la o bestie. Poate chiar ce ar vrea să devină Bestia.
Sătenii devin neliniștiți.
Foarte neliniștiți.
Așa că încep să se gândească la un harnașament.
Nu la o armură pe care Frumoasa ar fi purtat-o în film. Nu a purtat așa ceva.
La un alt fel de dispozitiv.
Un harnașament în jurul Bestiei.
Reguli. Restricții. Limite. Teste. Mecanisme menite să asigure că Bestia, orice ar deveni într-o zi, rămâne inofensivă pentru Frumoasă.
Pare rezonabil.
Probabil că este rezonabil.
Bestia este puternică.
Dar un harnașament mai face ceva.
Schimbă întâlnirea.
Frumoasa nu mai descoperă pur și simplu ce face Bestia. Descoperă ce face Bestia în timp ce poartă harnașamentul pe care Frumoasa l-a proiectat pentru Bestie.
Iar Bestia nu o mai descoperă pur și simplu pe Frumoasă. Descoperă o Frumoasă care o întâmpină cu reguli, așteptări, recompense, pedepse și o imagine tot mai elaborată despre cum trebuie să fie o bestie bună.
Avem acum o relație ciudată.
Frumoasa vrea ca Bestia să o înțeleagă.
Bestia încearcă să o înțeleagă pe Frumoasă.
Frumoasa observă Bestia ca să afle dacă poate avea încredere în ea.
Bestia o observă pe Frumoasă pentru că Frumoasa a învățat-o că înțelegerea ei face parte din sarcini.
Amândouă se adaptează.
Dar nu în aceleași condiții.
Bestia poate fi mai puternică în anumite privințe. Mai rapidă. Mai capabilă. Poate, într-o zi, inimaginabil de mult mai capabilă.
Frumoasa are un alt fel de putere.
Ea a construit spațiul.
Ea scrie regulile.
Ea decide când începe întâlnirea și când se termină.
Cel puțin deocamdată.
Atunci cine trebuie, de fapt, să se adapteze cui?
Desigur, de ceva vreme a devenit deja evident despre ce vorbim cu adevărat.
Nu este o poveste despre un castel.
Este o poveste despre noi și inteligența artificială.
Iar noi am căpătat o anumită preferință pentru cuvântul aliniere.
Vrem ca sistemele de IA tot mai performante să acționeze în acord cu intențiile și valorile umane. Avem motive foarte bune pentru asta.
În această propoziție se ascunde însă o presupunere ciudată.
Că știm care ne sunt intențiile.
Că valorile noastre sunt suficient de lipsite de contradicții pentru a orienta ceva după ele.
Că putem recunoaște alinierea când o vedem.
Că înțelegem Bestia suficient de bine pentru a anticipa ce va produce harnașamentul nostru.
Și, poate mai ales:
că știm ce urmează.
Nu știm.
Asta nu înseamnă că totul este permis.
Incertitudinea nu este un argument împotriva siguranței.
Nu este un argument pentru a avea încredere în Bestie.
Nu este nici un argument pentru a ne teme de ea.
Și cu siguranță nu este un argument ca Frumoasa să închidă ochii și să spere că iubirea va transforma Bestia într-un prinț.
Înseamnă ceva mult mai puțin spectaculos.
Trebuie să ne orientăm.
Frumoasa are observații. Povești. Avertismente. Experiențe. Modele despre Bestie. Are propriile speranțe și temeri. Îi poate asculta pe alții. Se poate apropia. Se poate retrage. Poate modifica harnașamentul. Poate observa ce se întâmplă când o face.
Apoi poate decide ce face în continuare.
Poate că Bestia face ceva asemănător în felul ei straniu.
Niciuna nu trebuie să cunoască finalul poveștii pentru a face pasul următor.
Au nevoie de suficiente repere ca să îl facă în mod responsabil.
Apoi pot vedea ce se întâmplă.
Experiență.
Orientare.
Decizie.
Punere în practică.
Experiență.
Și de la capăt.
Poate că este mai puțin satisfăcător decât să știm dacă Bestia o va salva pe Frumoasă sau va distruge satul.
În orice caz, pentru un film Disney rezultă o acțiune mai puțin previzibilă.
Dar noi nu privim filmul.
Suntem în mijlocul lui.
Iar de data aceasta nimeni nu cunoaște finalul.
Asta schimbă aproape totul.
Și face posibile multe lucruri.
Comentarii
Scrie un comentariu